Balada munților

I

S-au ivit pe rând în soare,Jos, la capătul potecii,Turma albă de mioare,Noatinele și berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.Sub poiana din Fruntarii,Zăbovește-n deal la stânăBaciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărareȘi tot leagă și dezleagă,Cumpănește pe samareO gospodărie-ntreagă:Maldăr de tărhaturi greleCu desagi, căldări și pături,Că de-abia pot sta sub eleDoi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,Peste frunte mâna-și duce.Se ridică-n două rânduriȘi domol își face cruce.

Apoi cată lung spre cresteȘi spre țarcurile goale...Și convoiul, fără veste,A pornit încet la vale.

*

Cerul și-a schimbat veșmântul.Ploaia parcă stă să-nceapă.Printre brazi coboară vântulCa un foșnet lung de apă.Adâncit în gânduri multeBaciul stă și nu-și dă seamăC-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,Merg tăcuții lui prieteniPrin sălbatice pripoare,Pe sub poale verzi de cetini,Pe potecă fără soare,Ori străbat în pas aleneLuminișuri fără flori,Singuratice poieneCu mesteceni visători...Rar trezesc în a lor caleCâte-o piatră sub copită.Iar când drumul se prăvaleJos, la coastă povârnită,Calcă baciul ca pe gratiiȘi-i strunește blând cu gura:- Cătinel, feciorii tatii,Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmăPleacă toamna de la stâni,De rămân pustii în urmăMunții singuri și bătrâni.

Astăzi ca și-odinioară,Cât s-afundă-n vreme anii,Ei văzură cum coboarăPe cărări de plai ciobanii,Când pe soare, când pe ploaie,Vreme multă, fără număr,Cu căciula lor de oaieȘi cu sarica pe umăr,A' trecutului vii moaștePeste care vremea crește, -Culmea verde mi-i cunoaște,Stânca sură mi-i iubește...

Iar în urma lor, pe sară,Astăzi ca și alte dăți,Lungă liniște coboarăPeste mari singurătăți.

Toamna cu-a ei albă frunteȘi cu galbenii-i conduriA lăsat argint pe munteȘi rugină pe păduri.

La răspântii crește stogulDe foi moarte de curând.Strigă-n vale Topologul,Și-a lui larmă, când și când,Ca o voce omeneascăPână sus pe culmi tresare,Preajma mută s-o trezeascăDin senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasăPoala norilor pe munte.Vin din iarna-ntunecoasăZile lungi cu ploi mărunte.Neguri dese-ncep să cadă,Se târăsc în jos pe plai.Pe păduri se strâng grămadăFalduri albe de buhai.Brazii stau în nemișcare,Printre ramuri ploaia pică, -Nici o creangă nu tresare,Nici un zbor de păsărică.Numai ferigele ude,Putregaiul și burețiiÎși trimit miresme crudeÎn desimea groasă-a ceții.Trunchiuri strâmbe, răsturnateScorburile și bușteniiCu-a lor cioturi, pe-nserateUmplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.Speriat, dintr-un hățișPui sfios de căprioarăA ieșit la luminiș...Cu blănița zgribulităStă și-ascultă nemișcat...Vremea pare-ncremenită...Brazii fruntea și-au plecat,Spăimântați, ca pentru rugă:Colo-n fundul curmăturii,Dormitând pe-o buturugăS-a ivit Muma-Pădurii...Dar nu-i nimeni să-i zăreascăTrupul hâd și deșirat,Fața galbenă de iască,Nasul - ciot de brad uscat.Nici nu vede, nici n-aude,Doar își scutură pe-o mânăPărul ei de vreascuri ude,Fruntea plină de țărână.Și cum stă cu ceața-n spateIstovită lângă trunchi,Rădăcini și crengi uscateÎi atârnă pe genunchi.Negurile-i sug puterea.Ochii-i nemișcați și suriCheamă noaptea și tăcereaDin adâncuri de păduri...

III

Și se duc pe nesimțiteNopți pustii și zile reci,Cum s-adună, putrezite,Frunze moarte pe poteci.Colo sus, culcat pe-o rână,Stă Negoiul mohorâtCu-a lui negură bătrânăCare-i ține de urât.Fulgii-ncep apoi să cadă.Firea-și doarme somnul eiAmorțită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,Când cobori de la povarnăPrintre plopi subțiri și rari,În senină zi de iarnăVezi departe munții mariCum își zugrăvesc în soarePiscuri vinete spre cer,Povârnișuri sclipitoare,Brazi împodobiți de ger,Atârnând ca niște salbePe grumajii lor de stânci,Peste plaiurile albeȘi prăpăstiile-adânci.