Nichita Stănescu

Viața și opera

Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933 la Ploiești, într-o familie de negustori; mama lui era de origine rusă. A urmat liceul „I. L. Caragiale” din orașul natal și Facultatea de Filologie din București, absolvită în 1957, a fost redactor la Gazeta literară, Luceafărul și România literară și a debutat editorial cu Sensul iubirii (1960), unul dintre primele volume ale generației care avea să readucă lirismul în poezia românească după deceniul proletcultist.

Au urmat, într-un ritm uimitor, O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), cartea lui cea mai densă, Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970), Epica Magna (1978), Opere imperfecte (1979) și Noduri și semne (1982). Stănescu a inventat un limbaj poetic nou, în care abstracțiile devin ființe și cuvintele sunt puse la îndoială („necuvintele”), și a scris, în același timp, unele dintre cele mai simple și mai frumoase poezii de dragoste din limba română (Leoaică tânără, iubirea, Poveste sentimentală, Emoție de toamnă).

A primit Premiul Herder (1975) și Cununa de Aur a festivalului de poezie de la Struga (1982) și a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură. A murit la 13 decembrie 1983 la București, la cincizeci de ani, și este înmormântat la cimitirul Bellu.