Gândește-te, n-ar fi păcat...

Învață-mă cu ce să-ncep întâiși-n care vorbe-anume tuturorsă spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,și cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;ei poate niciodată n-or să știedin fiecare clipă trecătoarecum ne-am durat noi câte-o veșnicie

iubindu-ne; și nu vor ști că-n glasîți cânt atâtea cântece când spuicuvinte ce pe buzele oricuiniște cuvinte simple-ar fi rămas.

Învață-mă cu ce să-ncep și cumsă-i spun acestei lumi cât mi-i de dragăcă te-a născut, cu truda ei întreagă,pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodată n-o să știec-a înflorit în flori și-a curs în ape,ca din pământ și sură veșniciesă mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;

și, fiindcă-o să murim și noi odată,gândește-te: n-ar fi păcat să moară,cuprinsă-n noi, atâta primăvară,și dragostea cu inima deodată?...

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,și eu voi scrie toate, fir cu fir,ca disprețuitori de cimitir,să ne iubim de-a pururea pe lume.