Cânt

Cânt ca privighetorile oarbe.Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.Atât de sus ne-nălțăm câteodată...Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,așa arde sufletul meu.Cred în zâne, în sfinți și minuni;prieteni, nu-mi împletiți cununi.Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;îi bănuiesc uneori puterea,însă nu știu nimic și mă-nchin smeritîngerului lângă mine ivit.

Fă-mă să cânt despre oameni și suferinți,șoptesc cu buzele reci, fierbinți,despre săraci, despre copii și foame...Și-n mijlocul cereștii mele spaime,întrezăresc cuvintele de foc,cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi rămân singură. Nu știu nici eude ce mi-a vorbit din stufișul aprins Dumnezeu.